Încă din 1782, bogatele zăcăminte de mangan și fier din regiune au creat condiții favorabile exploatării lor şi înființării unei uzine metalurgice la Iacobeni. În 1796, „fabrica de fier” şi terenurile miniere din Muntele Arșița, împreună cu toate drepturile câștigate de predecesori au fost achiziționate de Anton Manz de Mariensee.
La acel moment, în Iacobeni existau un furnal de 24 m prost construit, două forje și 12 locuințe pentru muncitori. În următoarea perioadă, Manz s-a preocupat intens de descoperirea de noi resurse subsolice, aducerea unor specialiști și modernizarea bazei materiale. Numai în Iacobeni, de exemplu, sunt construite treptat 280 de case, magazine de alimente, o biserică evanghelică, una catolică şi una ortodoxă pentru localnici, sunt investite sume importante în construcţii şi utilaje necesare mineritului.
Concomitent cu exploatările din locurile cunoscute, specialiştii aduși fac lucrări importante de explorare, stabilire şi evaluare a minereurilor utile. In 1797 ei descoperă pe versantul sud-estic al muntelui Fluturica, lângă Cârlibaba, o regiune bogată în galenă argintiferă, limonit şi magnetit. In acelaşi an, deschid trei mine la Rusaia (zăcăminte cu 64-70 % fier), Valea Stânei şi Cârlibaba. Mina și instalațiile de prelucrare a minereului de la Cârlibaba au fost exploatate până în jurul anului 1860, însă din 1820 producția a intrat în declin ca urmare a epuizării depozitelor; în intervalul 1841-1859 a înregistrat pierderi considerabile. Per ansamblu însă, în cei 63 de ani de activitate a dat o producție excelentă concretizată în 2.804.480 kg plumb şi 10.000 kg argint.
Profitul adus a permis construirea unui nou furnal și a patru noi ciocane de sfărâmat minereul la Iacobeni, a altor ciocane și forje la Rus pe Boul și Prisaca Dornei (1807), achiziționarea zăcămintelor cuprifere din Fundul Moldovei și a celor situate între Câmpulung şi Iacobeni, împreună cu „uzina de topit arama din Pojorâta” (1821), precum şi executarea unor importante investiții în explorarea şi exploatarea minereului de fier din bazinul Bistriței Aurii. După anul 1800 au fost puse în exploatare şi alte perimetre la Valea Stânei, Valea Putnei şi în special la Fundul Moldovei / Dealul Negru – mina Dreifaltigkeit (Sf. Treime). Această mină cu un filon de 1-2 m calcopirită pură, urmărit prin trei galerii, a stat în exploatare aproape 50 de ani (1805-1854).
Cu scopul dezvoltării activității miniere și cu sprijinul autorităților de la Viena, Manz a adus băieşi străini, din comitatul Zips sau Slovacia. Aşa au apărut coloniile de „țipțeri” la Iacobeni – 1784, Cârlibaba (Mariensee, în Bucovina și Ludwigsdorf, pe malul transilvănean al Bistriței Aurii) – 1797, Fundul Moldovei (Handal), Pojorâta (Louisenthal) – 1805, Prisaca Dornei (Eisenau) – 1808, Vatra Moldoviței (Freudenthal) – 1809, Bucşoaia – 1810. Coloniștilor li s-au construit case și fiecare a primit un lot de teren cultivabil lângă gospodărie. Chiar și Manz a beneficiat de concesii din partea statului: ex. i s-au anulat anumite creanțe, a primit spre utilizare pajiștile și pășunile Suhardului și cele de la Poiana Stampei, i s-a permis exploatarea fondului forestier la un preț modic etc.
Paralel cu exploatarea şi prelucrarea minereurilor de pe Valea Bistriței Aurii şi valea superioară a Moldovei, se dezvoltă o activitate minieră şi pe valea Suhei şi a Moldovei, din aval de Câmpulung. Minereurile bogate în fier determină construirea în anul 1825 a unui furnal înalt şi a unei turnătorii de fier în Stulpicani, proprietatea lui Carol Kalita; a unui furnal în Vama (Prisaca Dornei), proprietatea lui Wolf Kleinberg precum şi a două laminoare la Bucşoaia şi la Valea Stânii.
În anul 1827, întreaga industrie minieră dezvoltată de A. Manz este moștenită de nepotul său, Vincenz, care continuă investițiile și lucrările de prospectare. De exemplu, în 1850, pentru mărirea randamentului minei Colaca Nouă, se introduce o maşină cu aburi de 12 C.P. necesară evacuării apei din mină şi transportului pe puț – „prima maşină de forță introdusă în exploatarea minieră din Bucovina“. Sunt aduși în continuare specialiști, sunt construite noi furnale și modernizate cele mai vechi din Iacobeni, au fost dotate atelierele cu mașini de lucru și achiziționate noi terenuri. Pentru asigurarea necesarului de cărbune (mangal) pentru furnale, arendează pădurile de pe versantul stâng al Bistriței – de la confluența cu Dorna şi până aproape de izvoarele ei.
Cercetările au stabilit că minereul extras, transportat la instalația de topire, era introdus în cuptoare în care se făcea foc cu cărbuni; arderea fiind întreținută continuu până ce minereul se topea şi curgea într-o groapă săpată în pământ. După răcire metalul era spart în bucăți, scos afară şi aşezat în cuptoare în straturi succesive cu lemne de plop sau salcie. Operația se repeta de 5-6 ori pentru separarea tuturor impurităților. Apoi produsul obținut se mai topea de două ori în cuptoare înalte (furnale) şi de-abia în final metalele erau pure, adică rafinate. Materialul astfel obținut era transformat, în uzinele proprii, în produse destinate consumului. Nu se cunoaşte, cu precizie, gama de produse ale forjelor şi „uzinelor” de la Iacobeni, totuşi se poate afirma că acestea produceau şi livrau: pluguri, sape, hârlețe, ceaune, plite, grătare de rafinat minereuri, ciocane de forjă, precum şi toate sorturile de bandaje de fier şi chiar piese de schimb pentru maşini. Prin continua dezvoltare a instalațiilor miniere, construirea de furnale pentru topit fier, plumb, argint sau aramă, de cuptoare de rafinare a minereurilor, a unor ciocane (malaxoare) de pisat minereuri, forje, conducte de apă pentru răcire sau producerea forței motrice necesare foalelor de ventilație a furnalelor, s-a ajuns să se creeze, la mijlocul deceniului al treilea al secolului XIX-lea, o adevărată industrie metalurgică în Bucovina.
In anul 1858, imperiul minier Manz din Bucovina cuprindea aproape 100 de obiective între care „3 furnale înalte de topit fier în Iacobeni, 2 furnale de topit argint şi plumb în Carlibaba, 8 furnale de topit şi rafinat cupru în Pojorâta, 11 cuptoare de afinare a fierului în Iacobeni şi împrejurimi, 10 cuptoare de afinare în Prisaca Dornei (Eisenau), 10 lângă Vatra Moldoviței (Freudenthal), o uzină de construcții de maşini în Iacobeni, 7 ateliere pentru producerea ciocanelor, 7 covăcii pentru pus potcoave, o forjă pentru cuie, 2 lăcătușerii, 10 ateliere pentru produs şpițuri , 16 ateliere pentru producerea de grătare pentru reducerea minereurilor, 5 mori pentru pisat minereu, 8 magazii pentru mărfuri şi provizii, 2 case pentru administrație, 60 case pentru funcționari, 5 biserici, 8 şcoli, 2 farmacii, 807 case pentru colonişti,10 haituri, 25 poduri, 14 conducte de apă, 44 mile drumuri“.
Cam din această perioadă începe și declinul, ca urmare a epuizării rezervelor cu conținut bogat în substanțe utile: cupru, plumb, argint, concurenței și pierderea unor piețe de desfacere, evenimentelor politice și militare etc. Pentru salvarea domeniului industrial, se fac mari împrumuturi, fără efect. În anul 1862 s-a deschis procedura de faliment care durează aproape 10 ani. După un deceniu de inactivitate, în care timp valoarea lor scade continuu, la finalul lui 1869 instalațiile miniere şi minele de fier şi cupru răspândite pe un areal de 2.000 ha în munții din jurul Pojoratei, Fundul Moldovei, Colacul, Arşița, pe muntele Runc, în Vatra-Domei, Vama, Valea Stanii etc. sunt achiziționate de Fondul bisericesc (cel mai mare creditor) cu o sumă infimă.
Odată cu decăderea mineritului, au decăzut şi aşezările ţipserilor. Aceştia au abandonat practicarea mineritului şi s-au dedicat altor îndeletniciri – cei de pe Valea Bistriţei au ales plutăritul, cei din văile Moldovei şi a Moldoviţei au devenit muncitori forestieri sau în fabricile de cherestea, alții au devenit agricultori sau lucrători sezonieri în Moldova învecinată.