Acopereau aproape jumătate din teritoriul provinciei însă, înainte de anexare, erau și mai extinse. De asemenea, se remarcau prin calitatea lemnului. În spațiul montan predominau coniferele – reprezentate de brazi, molizi și, mai puțin, pini. Pădurile înalte de conifere din regiunea moldo-câmpulungeană erau considerate excelente pentru construirea de grinzi navale sau catarge de peste 36 m; pădurile din vecinătatea Câmpulungului Rusesc erau, de asemenea, extrem de importante pentru nevoile interne și comerțul cu cherestea spre Basarabia și Moldova.
Dintre foioase, specifice munților mai joși și dealurilor, se remarca fagul (de la care vine și numele provinciei), arțarul, arinul și teiul. Tradiția amintește și de pădurile extinse de stejar (amestecat cu ulmi și frasini) plantate de Ștefan cel Mare în apropiere de Cernăuți, Siret și Suceava, pentru a aminti victoria contra lui Albert, regele Poloniei. Până la 1800, acestea aveau o întindere de peste 11.500 ha, însă suprafața lor s-a redus semnificativ până la mijlocul secolului al XIX-lea (mai apăreau în special în apropiere de Ocna (Okna), Cernăuca (Czernawka), Jucica (Zuczka), Stănești, Oprișeni, Tereblești (Tereblestie) și Volcineț (Woltschenetz). Cam în aceeași perioadă, au dispărut la munte pădurile întinse de mesteceni (scoarța lor era folosită pentru prepararea păcurii), iar exemplarele de tisa au devenit extrem de rare (au fost exploatate pentru a face mobilă, doage, cuie de șindrilă sau cherestea). Marii proprietari ai pădurilor erau, conform sondajului cadastral, fondul religios (49% – în districtul Rădăuți și zona Vama-Humor-Solca) și fondul cameral sau de stat (15 % – zona Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei). Cele mai multe păduri private sau comunale se găseau în spațiul aflat actualmente în Ucraina. Aici, managementul era mai defectuos, tăierile se efectuau în mod nesistematic și excesiv, în special în apropierea localităților. Adesea, terenuri întinse erau arse doar pentru a câștiga noi pășuni. Pădurile mai greu accesibile din munți, erau însă păduri primitive, în care trunchiurile copacilor putrezeau, fară a fi valorificate. Noua lege forestieră, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1853, avea în vedere tocmai eliminarea neregulilor din pădurile bucovinene. O parte dintre pagubele cauzate de defrișări erau însă ireparabile (ex. eroziunea solului și versanții afectați de alunecări de teren).
Transportul lemnului din pădure era parțial facilitat de rețeaua hidrografică. Atunci când nivelurile apei erau ridicate, lemnul de foc din pădurile Câmpulungului Rusesc era transportat pe Ceremuș și Prut spre Cernăuți, iar mai apoi spre Boian și, chiar mai departe, spre Basarabia. La fel se proceda pe râurile Suceava, Moldova (doar în anumite perioade) sau Bistrița (o cale navigabilă mai regulată). Existau și situații în care transportul pe apă a buștenilor era limitat de prezența barajelor morilor de apă – pe Siretul Mare existau pe la 1850, 32 de mori de măcinat și 23 joagăre, iar pe Siretul Mic – 17 mori de măcinat și 13 joagăre.
Odată cu 1815, autoritățile austriece au început să aibă în vedere și valorificarea lemnului pentru construcții navale (în special lemnul de catarg), specific părții de sud (Dorna – Câmpulung Moldovenesc). Comerțul s-a dezvoltat timid până în 1841, când negustorul Hügel a reușit să ajungă la Galați cu primele plute. Deși călătoria a fost repetată și în următorii ani, dificultățile erau multiple: navigația pe Bistrița și apoi Siret nu era lipsită de peripeții, conducerea principatului moldav era refractară la tranzitarea teritoriului, cheltuielile mari și profitul mic. Abia din 1847-1852, odată cu încheierea unor contracte cu comercianții turci și unei convenții cu moldovenii referitoare la libera navigație, afacerile au început să meargă. Un plan inițial de management indica faptul că, doar din locurile cele mai accesibile de transport, puteau fi livrate anual circa 1000 de catarge de diferite dimensiuni. Pentru buna funcționare a activității, au fost realizate amenajări hidrotehnice/corecții pe Bistrița, Dorna și Coșna și a fost luată în calcul inclusiv o rută secundară de transport, pe râul Moldova.