Încă din 1792, Consiliul Aulic de Război a recunoscut avantajele extraordinare ale domeniului Rădăuți, pentru adăpostirea unei herghelii militare. Ca urmare, a fost arendat în totalitate, pentru o utilizare nerestricționată. În cei circa 60 de ani de administrare, au fost create mai multe stabilimente destinate creșterii și reproducerii cailor armatei. Primele adăposturi de iarnă au fost construite la Vadul Vladichii, Mitoc, Voitinel, Vicovul de Sus și Frasin, au urmat apoi cele de la Milișăuți, Burla, Volovăț, Horodnicul de Sus, Frătăuții Vechi și Noi. În 1851, existau 22 de grajduri din cărămidă și 9 din lemn.
Vara, caii erau staționați pe pajiștile din munții Lucinei și Bobeica, unde beneficiau de cea mai bună hrană. Armăsarii erau inițial de rasă transilvăneană apoi au fost aduși la Rădăuți câțiva armăsari normanzi; prin ei, caii au crescut în mărime și putere iar, spre mijlocul secolului al XIX-lea, au fost achiziționați aproape exclusiv pur sânge arabi. Pe lângă herghelia militară a domeniului Rădăuți, funcționau și alte herghelii de stat, uniform distribuite în cadrul provinciei și câteva private (în special în jumătatea de nord). Existau târguri anuale la Rădăuți (înainte de sărbătoarea Sf. Gheorghe) și Cernăuți (înainte de sărbătoarea Sf. Petru și Pavel), la care erau premiați proprietarii celor mai frumoase exemplare. În general aceștia erau coloniști germani care acordau o mai mare atenție îngrijirii și alimentației cailor – aspecte care se reflectau în mărimea, rezistența și frumusețea lor. Micii proprietari funciari erau mai puțin preocupați de aceste detalii. Caii lor, crescuți în aer liber și cu hrană precară, erau mici și inestetici, dar mai rezistenți față de condițiile meteorologice nefavorabile și condițiile grele de muncă. Deși aveau o talie mică, caii de munte ai huțulilor se remarcau prin putere și rezistență; erau folosiți pentru transportul bagajelor chiar și pe cele mai dificile poteci, dar și pentru atelaje, în regiunile joase.
Vitele bucovinene, la fel ca și cele din țările vecine de la est, aparțineau soiului podolo-maghiar, din așa-numita rasă de câmpie. Carnea, grăsimea și pielea lor erau considerate excelente, în timp ce erau și foarte utile pentru muncă. Mari proprietari funciari care se ocupau cu creșterea și îngrășarea lor erau în Doroschoutz, Zastawna, Horoschoutz, Hliboka, Zadowa, Berhomet pe Sereth și în munții Câmpulungului Rusesc. Micii proprietari aveau nevoie de boi mai ales pentru munca câmpului, fără a le acorda o atenție specială. La fel ca și în cazul cailor, erau lăsați să pască pe pășunile comunale. Animale mai arătoase erau specifice pe valea Siretului sau cea a Sucevei, în special în vecinătatea izvoarelor sărate. Rasa de vite bucovineană nu se remarca prin cantitățile de lapte; acesta era consumat sau transformat în unt, unt clarificat, zer, caș. În ciuda numărului mare de pășuni montane, Bucovina nu excela în industria produselor lactate; două ferme după model elvețian create experimental la Vatra Moldoviței și Lăpușna au eșuat în scurt timp.
Cea mai mare parte a populației native prefera mai degrabă carnea și laptele provenite din creșterea oilor – mult mai puțin pretențioase în ceea ce privește hrana sau condițiile de adăpost (petreceau inclusiv iarna în afara grajdului). O parte semnificativă din carne era afumată și vândută sub numele de pastramă în Vijnița, Siret și Suceava. Până la finalul lunii august, cea mai mare parte a laptelui se procesa pentru brânză și urdă, care alături de mămăligă alcătuiau dieta principală a locuitorilor din mediul rural. Laptele de oaie, muls de la începutul lunii septembrie, era acrit și folosit sub denumirea de Huslenka. Lâna se folosea, local, pentru confecționarea îmbrăcăminții iar restul se trimitea în Galiția. Doar pe la Vășcăuți sau Ocna existau turme mai mari de oi merinos, care deserveau piețe din Moravia sau Silezia.
Înainte de aplicarea mai strictă a legilor forestiere, creșterea caprelor era foarte importantă în Bucovina, deoarece niciun animal domestic nu oferea beneficii atât de importante micului proprietar de pământ, la un cost extrem de mic al întreținerii. Introducerea unor reglementări penale împotriva daunelor provocate pădurilor a dus la restricții extinse privind creșterea caprelor, respectiv o diminuare a numărului de exemplare.
Porcii erau crescuți în număr mare în zonele joase ale Bucovinei. Îngrășarea lor era efectuată și de proprietarii mai mici, parțial pentru consum propriu și parțial pentru vânzare. Aproape fiecare proprietar putea hrăni câteva astfel de animale toamna cu dovleci, varză și alte deșeuri vegetale sau porumb. Carnea afumată, șunca, baconul și untura erau articole importante de export în Galiția și provinciile germane. Creșterea porcilor era o activitate tradițională a coloniștilor maghiari dar și a lipovenilor, care se ocupau în special de comerț.
O activitate larg răspândită era și creșterea păsărilor de curte – gâște, rațe, găini, curcani și chiar porumbei.
Activitățile piscicole erau în declin la jumătatea secolului al XIX-lea, dar încă erau pescuite anual cantități importante de crap, caras, lin, știucă, biban, păstrăv, plătică, somn sau cegă, pe Nistru. Cererea nu era însă acoperită, fiind necesare și importuri. De remarcat că ⅔ din iazurile existente între Prut și Nistru erau deja abandonate, din rațiuni sanitare sau pentru o mai bună valorificare a solului.
Apicultura era favorizată în regiunile joase (în special vaile Siretului și Sucevei) de suprafețele mari ocupate de grădini și pajiști, abundența teilor și condițiile climatice (toamnă caldă și uscată). Și această activitate era în declin. De comerțul cu miere e ocupau în special lipovenii.